Alexandru (Leca) Morariu
Relevant Non-Istrians

 

exandru / Alessandru (Leca) Morariu s-a născut 25 iulie 1888, Cernăuţi.

filolog, publicist, folclorist, memorialist şi istoric literar

născut in Pătrăuţi
1888

Familia căreia îi aparţine a dat numeroşi cărturari, printre care mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici. Tatăl lui Morariu, Constantin Morariu, era preot, poet şi traducător. Din căsătoria acestuia cu Elena Popescu s-au născut mai mulţi copii, dintre care au supravieţuit cinci, Morariu fiind al treilea. Fratele mai mare, Victor Morariu, a fost un reputat germanist şi traducător, altul, Aurel Morariu, doctor în drept, s-a implicat în viaţa socială şi politică, iar o soră, Victoria, va tipări şi ea o culegere de poveşti.

Morariu a făcut şcoala primară în Pătrăuţi, iar ciclul secundar l-a urmat, între 1898 şi 1906, la liceul german din Suceava. S-a înscris apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi. La recomandarea lui N. Iorga şi-a întrerupt studiile un an, pe care l-a petrecut ca preceptor al tânărului Atta Constantinescu, la Abbazia, unde ia contact prima oară cu istroromânii şi, totodată, poate să-şi completeze cultura artistică.

Din 1911, când îşi ia licenţa, funcţionează ca profesor la liceul din Gura Humorului. Încă student fiind, în 1908, debutează cu o notiţă în „Neamul românesc". Ulterior mai colaborează cu note, scurte articole, cronici, recenzii, însemnări de călătorie, poveşti şi poezii populare, semnate uneori şi cu pseudonime (printre care Peregrinus, L. Marin, Al. Lupu, Al. Drumeţul, Humoreanul, M. Sandu, Al. Criţă, Elena Popescu, Const. I. Popescu), la „Neamul românesc literar", „Ion Creangă", „Ramuri", „Junimea literară", „Viaţa nouă" (Suceava), „Româ­nul" (Arad) etc.

La izbucnirea războiului mondial dascălul publicist este mobilizat şi trimis pe frontul din Galiţia, unde este rănit de două ori şi decorat, apoi pe cel italian, unde e din nou rănit, şi în cele din urmă în Bosnia şi Herţegovina. Avea răgaz totuşi să dea tiparului volumul de poveşti bucovinene De la noi (1915), iar un timp îl petrece şi în Bucureşti, ocazie cu care îi cunoaşte pe unii dintre cărturarii rămaşi sub ocupaţie. Prizonier al comitagiilor sârbi (în Muntenegru) aproape 6 luni, se întoarce abia în 1919 în capitala Bucovinei, unde i se încredinţează o catedră la Liceul „ Aron Pumnul".

Susţinător al cercetăşiei, în anul următor are prilejul să-şi lărgească orizontul însoţind o delegaţie românească într-o croazieră până în Anglia. După ce îşi susţine, în 1921, teza de doctorat Morfologia verbului predicativ român, elaborată sub îndrumarea lui Sextil Puşcariu, ocupă Catedra de literatură română modernă şi folclor a Universităţii din Cernăuţi. Ceva mai târziu, în 1924, profesorul universitar Morariu se înscria la con­servatorul cernăuţean pentru a-şi perfecţiona interpretarea la instrumentul preferat (violoncel).

În 1927 întreprinde o călătorie de studiu la istroromâni, ce va fi repetată în 1928, în ambele drumeţul prelungindu-şi itinerarul, mai întâi în inima Italiei, apoi în Elveţia şi Franţa. Îşi reluase şi activitatea publicistică, pe care o va continua într-un ritm intens de-a lungul a peste două decenii. Frecvent scrie în „Glasul Bucovinei" şi în reapărută „Junimea literară" (unde din 1924 este secretar de redacţie), la „Revista Moldovei", „Lamura", „Convorbiri literare", „Gândul nostru", „Săgetătorul", „Flacăra", „Şezătoarea", „Codrul Cosminului", „Floarea soarelui" etc. Ctitoreşte el însuşi periodicele „Făt-Frumos" (1926-1944), „Buletinul «Mihai Eminescu»" (1930-1944), „Fond şi formă" (1938, 1944). A fost, de asemenea, preşedintele Societăţii Muzicale „Armonia" şi director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1933-1935).

Cele mai multe dintre articolele, studiile şi notele de drum publicate în periodice apar şi sub formă de extras sau în mici volume. Raptul sovietic din 1940 îl determină pe Morariu să se refugieze din Cernăuţi, unde revine în 1941, pentru a-l părăsi definitiv în 1944. Retras la Râmnicu Vâlcea, continuă să scrie şi mai colaborează până în 1947, când i se interzice să mai publice, la „Gazeta Transilvaniei", „Candela", „Provincia", „Altarul Banatului".

A continuat şi după 1947 să acorde timp şi energie preocupărilor sale, lăsând mai multe lucrări definitivate, printre care se numără monografia Iraclie şi Ciprian Porumbescu (parţial publicată postum, în 1986), tratatul Stilistica românească şi cartea de însemnări Drumuri oltene. Un amplu memorial intitulat Viaţă, rămas neîncheiat, a fost tipărit în 2001 de Liviu Papuc, care a mai reeditat şi alte scrieri ale cărturarului bucovinean, precum Hoinar (2001) şi Eminescu. Note pentru o monografie (2001).

Format în climatul luptei pentru păstrarea identităţii culturale româneşti a provinciei ocupate de Imperiul Habsburgic, Morariu îşi consacră şi el toate puterile acestei sarcini. Ca atare, la început se orientează către folclorul meleagurilor natale, mergând pe urmele unor I.G. Sbiera, Simion Florea Vlarian, Elena Niculiţă-Voronca. Va pune accent pe iden­tificarea celor mai semnificative zone şi a celor mai autentice surse, precum şi pe înregistrarea cât mai exactă a materialului cules, uneori inclusiv în latura lui muzicală, combătând însă şi tendinţa de a „aservi" folclorul filologiei.

Aceste principii vor fi totuşi încălcate într-o măsură în cazul poveştilor din culegerea De la noi (ediţia a treia, din 1920, a fost distinsă cu Premiul „V. Adamachi" al Academiei Române). Morariu s-a apro­piat de basmul popular aşa cum procedase anterior Ion Creangă, cu conştiinţa şi cu abilităţile scriitorului experi­mentat, îndepărtând elementele inestetice, recompunând şi valorizând anumite laturi, cu precădere umorismul. Poveştile sunt „crengiene" fără să dea impresia de pastişă, dar în acelaşi timp sunt populare, specifice Bucovinei, întocmai cu poeziile şi cimiliturile tipărite mai târziu.

Acelaşi farmec se întâlneşte pe alocuri şi în textele din Ce-a fost odată (1922), relatând istoria unei familii de clopotari, crâmpeie din viaţa „celor din urmă lăutari ai Bucovinei", „cum a fost pe vremuri şcoala din Pătrăuţi pe Suceava" ori călătoria la o biserică a lui Ştefan cel Mare distrusă de austrieci în 1917.

Spiritul ştiinţific nu i-a lipsit lui Morariu şi drept dovadă stau Morfologia verbului predicativ român, precum şi mai multe studii filologice dedicate unor cărţi vechi, religioase ori populare: Un nou manuscris vechi: Isopia voroneţeană (1922), Codicele Pătrăuţean şi asasinarea lui Grigore Ghica (un manuscris inedit) (1922), Isopia braşoveană din 1784 (1924), Războiul Troadei. După Codicele Const. Popovici (1796) (1924). Înrădăcinată în firea lui, dar şi comandament pe care şi-l asumă publicistul ce se adresează unui cerc larg de cititori, este însă o anumită repugnantă pentru teorii, pentru zborul prea liber al intelectului, pentru tot ce „stârveşte" subiectul tratat. Acest lucru va fi respins cu o causticitate rară oriunde va fi întâlnit, inclusiv la somităţi precum N. Iorga, Sextil Puşcariu, Tudor Vianu, E. Lovinescu ori G. Călinescu.

În mai toate scrierile sale informaţia exactă, găsită cu multă trudă, are drept ramă evocări pline de simţire, naraţiuni la persoana a treia, dar şi la persoana întâi, descrieri plastice, portrete etc. Năzuind să elucideze toate episoadele umbrite, nu o dată controversate, din biografia unor personalităţi ale culturii româneşti (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle, N. Gane, Iacob Negruzzi, T. Robeanu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu etc.) ori să reliefeze aspecte neglijate, Morariu a amânat mereu cuprinderea monografică. În consecinţă, adeseori lucrările sale au pus în circulaţie o cantitate mare de informaţie de care au beneficiat alţi confraţi. Dacă ele şi-au pierdut în acest chip aproape în întregime valoarea documentară iniţială, literaritatea multora dintre pasaje oferă o lectură plăcută. Rezistentă în întregime este însă memorialistica.

Texte precum Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă (1925; Premiul „V. Adamachi" al Academiei Române), La Comăneşti (1925), La Voroneţ, La Cetatea Albă, La bojdeuca lui Ion Creangă, La munte (1941), Drumuri cirebire (I, 1941) etc. seduc prin acuitatea observaţiei, prin plasticitatea tablourilor, prin vioiciunea naraţiunii, prin vivacitatea dialogurilor prinse fidel în pronunţia lor, prin doza de erudiţie strecurată fără emfază, cu un umor ce aminteşte de A.I. Odobescu şi Calistrat Hogaş, prin omniprezenta autoironie. Toate aceste calităţi se regăsesc şi în jurnalul din perioada captivităţii muntenegrene, alcătuind prima parte din memorialul Viaţă.

Alexandru (Leca) Morariu  murita 15 decembrie 1963 in Râmnicu Vâlcea).  

Opera

  • Ce-a fost odată, Cernăuţi, 1922;
  • Un nou manuscris vechi: Isopia voroneţeană, Cernăuţi, 1922;
  • Codicele Pătrăuţean şi asasinarea lui Grigore Ghica (un manuscris inedit), Botoşani, 1922;
  • Războiul Troadei. După Codicele Const. Popovici (1796), Cernăuţi, 1924;
  • Isopia braşoveană din 1784, Cernăuţi, 1924;
  • Institutorul Creangă, Cernăuţi, 1925;
  • Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă, Cernăuţi, 1925;
  • La Comăneşti, Cernăuţi, 1925;
  • Un cântăreţ al Sucevii: T. Robeanu, Cernăuţi, 1926;
  • De vorbă cu stilistul I. Gorun, Cernăuţi, 1926;
  • Eminescu. Note pentru o monografie, Suceava, 1932; ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Iaşi, 2001;
  • Pe marginea cărţilor, Cernăuţi, 1932;
  • La semicentenarul C. Porumbescu, Suceava, 1933;
  • Eminesciene, Cernăuţi, 1937;
  • Bucovineanul N. Gane, Cernăuţi, 1938;
  • Iraclie Porumbescu (1823-1896), Cernăuţi, 1938;
  • Precizări, Cernăuţi, 1938;
  • Studii, Cernăuţi, 1939;
  • Eminescu şi Veronica Micle, Cernăuţi, 1939;
  • Multe şi mărunte, Cernăuţi, 1940;
  • Eminescu, Cernăuţi, 1940;
  • Creangă, Cernăuţi, 1940;
  • Drumuri cirebire, I, Bucureşti, 1941;
  • La munte, Iaşi, 1941;
  • Astra Bucovinei, Cernăuţi, 1941;
  • Veronica Micle, Cernăuţi, 1942;
  • Miron Costin, Cernăuţi, 1942;
  • Epaminonda Bucevschi în corespondenţa lui C. Porumbescu, Cernăuţi, 1943;
  • Bucovina turistică, Cernăuţi, 1943;
  • Iraclie şi Ciprian Porumbescu, I, ediţie îngrijită de Vasile D. Nicolescu şi Vasile Vasile, Bucureşti, 1986;
  • Hoinar, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Iaşi, 2001;
  • Viaţa: din carnetul unui român, prizonier în uniforma împăratului, Iaşi, 2001;
  • Eminescu. Note pentru o monografie, Iaşi, 2001;
  • Pe urmele lui Creangă şi drumuri oltene, Iaşi, 2004;
  • Ion Creangă. Studii şi note critice, Iaşi, 2008.

Culegeri

  •  • De la noi, Suceava, 1915; ediţie îngrijită şi prefaţă de Petru Rezuş, Bucureşti, 1983;
  • Cimilituri, Suceava, 1930;
  • Lu fraţi noştri. Libru lu Rumeri din Istrie, Susneviţa-Jeiăn-Suceava, 1928;
  • Rugaţ pre Domnu ăn limba lu maia nostre. Librici za lu Rumeri din Istrie, Susneviţa-Jeiăn, 1928.

 Traduceri

  •  • Pagini germane, I-II, Cernăuţi, 1938-1939.

--------------------------

Alexandru / Alessandru (Leca) Morariu s-a născut 13/25 iulie 1888 în satul Pătrăuţi din judeţul Suceava, într-o familie de intelectuali bucovineni. Tatăl său, preotul Constantin Morariu, a fost un scriitor naţionalist şi participant în „Procesul Arboroasei”, intentat studenţilor de teologie cernăuţeni în 1878.

Leca Morariu a efectuat studii la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cernăuţi (1908-1912). În anul 1921 a obţinut doctoratul în filologie la Cluj, cu teza “Morfologia verbului predicativ român”, elaborată sub îndrumarea lui Sextil Puşcariu.

După absolvirea facultăţii, a predat ca profesor suplinitor de latină şi română la Liceul „Principele Carol” din Gura Humorului (1913-1914). După începerea primului război mondial, a fost mobilizat în perioada 1 august 1914 - 31 octombrie 1918.

A predat între anii 1922-1940 ca profesor la Catedra de literatură modernă şi folclor a Universităţii din Cernăuţi, îndeplinind şi funcţia de decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie (1936-1938). În paralel cu activitatea didactică, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Societăţii “Armonia” şi director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1933-1935).

Leca Morariu a desfăşurat o activitate culturală extrem de diversă şi bogată la Cernăuţi: a fost fondator şi director al revistelor "Făt-Frumos" (1926-1944), "Buletinul Mihai Eminescu" (1930-1944), "Fond şi Formă" (1938, 1944), a fost secretar de redacţie la "Junimea literară" (1923-1927) şi colaborator permanent la gazeta "Glasul Bucovinei". El a cules şi publicat poveşti, poezii şi cimilituri populare, a militat pentru constituirea folcloristicii ca disciplină autonomă şi a ţinut zeci de conferinţe despre folcloristică, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi familia Porumbescu, istro-românism etc. De asemenea, a urmat cursuri de violoncel la nou-înfiinţatul Conservator de muzică din Cernăuţi, deşi era deja cadru didactic universitar.

După ocuparea Bucovinei de Nord de către URSS în iunie 1940, catedra de literatură modernă şi folclor a Facultăţii din Cernăuţi a fost mutată pentru scurt timp în oraşul Râmnicu Vâlcea.

Leca Morariu a murit la Râmnicu Vâlcea, iar apoi soţia sa s-a mutat în oraşul Suceava în anul 1967. Rămăşiţele pământeşti ale profesorului Morariu au fost ulterior reînhumate în Cimitirul Pacea din Suceava. În prezent, a fost înfiinţată Fundaţia Culturală „Leca Morariu”. O stradă centrală din municipiul Suceava îi poartă numele.

Opere selective:

  • De la noi (1915; reeditată de mai multe ori) - culegere de poveşti populare;
  • Lu Fraţi Noştri. Libru lu Rumeri din istrie / Cartea Romînilor din Istria / Il libro degli Rumeni Istriani, Susn'eviţa (Valdarsa) - Jeiăn (Seiane), Editura Revistei „Fat-Frumos”. Suceava, Romania 1928 [Excerpts];
  • Iraclie şi Ciprian Porumbescu (Ed. Muzicală, 1986);
  • Viaţa: din carnetul unui român, prizonier în uniforma împăratului (Ed. Alfa, Iaşi, 2001)
  • Eminescu. Note pentru o monografie (Ed. Timpul, Iaşi, 2001)
  • Pe urmele lui Creangă şi drumuri oltene (Ed. Timpul, Iaşi, 2004)
  • Ion Creangă. Studii şi note critice (Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008)

Note:

  1. Crai Nou, 26 iulie 2008 - Leca Morariu la aniversară
  2. Adevărul, 28 martie 2007 - Cărţile Bucovinei

Bibliografie:

  • Liviu Papuc - Leca Morariu: studiu monografic (Ed. Timpul, Iaşi, 2004)
  • Eugen Dimitriu, Emil Satco - Scrisori către Leca Morariu, 3 vol. (Ed. Biblioteca Bucovinei "I.G. Sbiera", Suceava, 2006)

Source:

  • http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Leca_Morariu

--------------------

Leca Morariu (1888-1963), profesor universitar de literatură şi folclor la Universitatea din Cernăuţi (apoi şi la Iaşi şi Bucureşti)/ decan (1936-1938), director al Teatrului National din capitala Bucovinei (1933-1935), director de reviste ("Făt-frumos"-1926-1944; Buletinul "Mihai Eminescu" - 1930-1944; „Fond şi formă" - 1938 şi 1944 etc), preşedinte al Societăţii „Armonia" etc, a fost unul dintre cei care a "făcut" tot războiul, în uniformă austriacă, ba chiar mai mult decât alţii, odată ce salvarea sa din prizonieratul sârbesc s-a produs de-abia în primăvara lui 1919.

Provenit dintr-o familie, a preotului Constantin Morariu, în care unul din cuvintele de bază a fost "naţionalismul", familie care a fost prezentă parţial sau in corpore la marile manifestări de suflet românesc (Putna - 1904; Bucureşti - 1906; Iaşi - 1908), tânărul Leca (de la Alexandru), profesor la Gura-Humorului şi cu stagiul militar satisfăcut (adică şi cu jurământul către împăratul pronunţat), se trezeşte, firesc, concentrat în vederea marii conflagraţii. Ca şi mulţi alţii. Şi se duce pe front, cu gândul la România, dar luptând împotriva Rusiei. Fatalist! Cum nota, la 9.IIL 1961, în jurnalul ţinut până-n ultima clipă a vieţii: "Şi Patria şi Legea îţi complică uneori Viaţa, ba chiar ţi-o ia de tot! Şi trebuie să ştii că se cuvine s-o dai!.. ".

Liviu PAPUC

Source:

  • http://www.editalfa.ro/photos/colectii/romane/morariu_viata/morariu_viata_c4.jpg

Main Menu


Created: Friday, July 09, 2010; Last Updated: Friday, March 11, 2016
Copyright © 1998 IstriaNet.org, USA