Ultimii supravietuitori

Istro-romanii. Gauri negre ale istoriei

 Acasa, in obcina vlaschilor. Scurt popas inainte de despartire

IOLANDA

Sta la o masuta in umbra casei, privind drumul. Pe masura ce ma apropii de ea, se ridica in picioare. E batrana si se ridica cu greu. Cu o mana se sprijina de masa, iar cu cealalta, dusa streasina peste ochi, incearca sa ma recunoasca in soarele amiezii de vara. Cine sunt? Nu m-a vazut niciodata, dar imi zambeste cu bucurie, de parca as fi feciorul intors de pe front. „Bire ai verit! Dumnezeu cu tire”, imi spune, apoi ma apuca de umeri si ma priveste de-aproape, de parca ar vrea sa se convinga ca exist cu adevarat. Om viu, venit de departe. „Romania... ie, ie... Romania”, ingana. Imi ia mana in mana ei si in timp ce mi-o scutura neincetat, fata i se lumineaza de parca vede un prieten drag. „Frate. Frat al nost. Noi, istro-romeni, nu suntem rumeri, dar cuvantam romaneste, tot una limba cu voi. Io sunt Iolanda Starai. Sirup doreste?” Ne strangem mai departe de maini. Stim amandoi ca traim mai mult decat o simpla intalnire intre doi straini. Traim... istorie. Eu vad si ascult pentru prima data in viata un istro-roman. Aud pentru prima oara limba asta ciudata, atat de asemanatoare cu cea pe care-o vorbesc. Iolanda are dreptate. Noi doi suntem „frat”.

Ne asezam impreuna la masuta din fata casei. Privim amandoi drumul incins de soare, pe care eu tocmai am venit: peste o mie de kilometri, din Romania in Croatia, catre peninsula Istria, ce inainteaza in Marea Adriatica. Am mers dupa satele marcate pe harta cu nume romanesti: Sucodru, Costarceni, Rumeri, Livadea, Susnievita... Asa am ajuns la poalele Muntelui Maggiore, Muntele Mare al pastorilor istro-romani. Pe masura ce inaintam, peisajul semana tot mai mult cu dealurile Buzaului, de acasa. De fapt, era la fel cu tot ce vazusem peste tot pe unde umblasem in expeditiile „Formulei AS”, in cautarea de urme romanesti. Tara istro-romanilor seamana izbitor cu teritoriile friulilor din Dolomitii Italiei si cu cele ale bascilor din Pirineii francezi. In munte, tot mai in munte, printre cariere de piatra si varfuri greu accesibile. Asa am ajuns in Costarceni si am urcat mai departe, pana sus, in varful colinei, in Bardo...

Sat nemiscat si tacut. Ca o coroana pe crestetul colinei sunt asezate casele lui. De fapt, intregul sat inseamna trei ruine: o casa pipernicita, clopotnita si biserica parasita, cu cimitirul din jurul ei. Drumul face o bucla in jurul clopotnitei, ca sa te trimita de unde ai venit si-atat.

Prin ferestrele caselor in ruina izbucneste vegetatia crescuta salbatic. Camerele sunt tapetate cu iedera, plopi inalti tasnesc prin acoperisuri. Verdele intunecat al buruienilor se revarsa peste pervazul ferestrelor si peste pragurile fara usi.

Iolanda locuieste in casa pipernicita. Cu privirea fixata inainte, pare ca de zeci de ani nu s-a miscat de la masuta ei, urmarind spectacolul naturii ce cotropeste incet zidurile stacojii. Ai zice ca asteapta sa fie si ea acoperita de iedera. Este ultimul supravietuitor, singurul locuitor al satului Bardo.

In neclintirea caniculei de amiaza, bem „sirup” si Iolanda incepe sa-mi povesteasca. N-am nevoie de traducator. Chiar daca nu inteleg toate vorbele pe care le spune, ii inteleg gandurile, zambetul de pe fata si, mai cu seama, emotia. Iar ele n-au nevoie de dictionar. Romaneste sau in istro-romana suna la fel.

Bunicul si strabunicul cuvintau romaneste, isi incepe Iolanda povestea. Nu se stie de cand. Asa ne-am pomenit noi, cu limba asta. Noi, istro-romanii sau vlaschii, cum ni se spune pe-aici. In obcina noastra, noi, toti, cuvintam romaneste. Candva, Bardo era o seliste mare si frumoasa, 800 de oameni veneau in fiecare dumirica la slujba, la besearica, unde prevtu le zicea mereu despre batarii lor. In Bardo n-a existat niciodata scoala romaneasca, dar oamenii si-au pastrat limba ca pe un lucru sfant. Acum se pierde, spune cu tristete Iolanda, copiii nu o mai vorbesc, tinerii merg departe la facultati, unde invata in croata sau in italiana. Muce lucruri zicem pe harvotchi (croata), mai ales tinerii cuvinta asa. Majoritatea istro-romanilor au plecat in America, iar batarii au murit spune Iolanda si priveste spre cimitir. Apoi intoarce capul spre drum, ca si cand s-ar auzi cineva venind. Dar nu vine nimeni.

Iolanda asteapta de mai bine de 30 de ani sa se intoarca acasa vlaschii. I-a vazut pe toti plecand pe sub fereastra ei. Familie dupa familie. S-au dus in lumea larga, pana a ramas doar ea, biserica si cimitirul.

Aerul neclintit de pe varful colinei este spart, brusc, de tipatul unui clopot. Dangatul, ca o tanguire, strapunge caldura amiezii si se asterne peste ruinele satului. Nu e nimeni acolo, ma lamureste femeia. Prevtu a plecat demult. Dumirica, bisearica e pustie.

Astazi, la biserica din Bardo se mai strang, din doua in doua saptamani, 10 persoane. Nu mai e nimeni sa traga clopotele, care functioneaza automat, cu un mecanism electric. Preotul vine si tine slujba, cei cativa oameni isi viziteaza mortii si apoi se intorc la casele lor rasfirate prin imprejurimi. Nu se mai tin serbari campenesti ca altadata. Nimeni nu mai lucreaza pamantul. Oamenii s-au dus odata cu limba romana si cu obiceiurile venite cine stie de unde si cine stie de cand. Totul se sfarseste acolo unde drumul se termina, facand o bucla in jurul bisericii: la cimitir.

Pe la asta ora povarneam cu totii in seliste, spune Iolanda. Si tare cantam. Veneam de la camp, bucurosi. Duminica batea clopotul anume pentru ca oamenii sa se stranga in fata bisericii, sa cante, sa joace si sa imparta colaci. Era frumos pe atunci. Si traia si Mario, iubitul sot al Iolandei, un barbat frumos, cu bucle negre...

Iolanda n-a vrut sa plece. S-a incapatanat sa ramana in sat. Sta cat e ziua de lunga la masuta din fata casei si asteapta sa se intoarca oamenii, vremurile, fericirile de-altadata. Uneori stie ca e o speranta zadarnica. N-o sa mai fie nimic cum a fost. Limba va muri, odata cu oamenii. Batarii se duc, copiii nu mai cuvanta pre romaneste. Doar Bruna, fata Iolandei, mai tine graiul inaintasilor ei, dar scolile sunt doar italienesti si croate... Eu de aici nu plec, spune cu tristete Iolanda. Aici m-am nascut si-am crescut. Familia mea e aici, vechii mei, chiar daca dincolo e gardul cimitirului.

Iolanda se aseaza din nou la masuta ei. Du-te cu bire. Domnu te-ajute, imi spune. Ea nu stie. Nu stie ca limba pe care o vorbeste e declarata de UNESCO limba protejata, pe cale de disparitie. Nu stie sa spuna, ca lingvistii, ca odata cu limba istro-romanilor, dispare o cultura intreaga, obiceiurile, lucrurile asa cum erau ele randuite in limba vlaschi. Dar simte, stie ca este asa. Undeva, in strafundurile fiintei sale, resorturi nestiute si ascunse de secole o fac sa nu plece. Sa reziste singura, printre ruinele si crucile istro-romanilor.

PEPO GLAVINA

„Frat rumeri! Frat mei buri!”, striga Pepo Glavina si ne ia pe sus. Ne imbratiseaza si ne pupa pe amandoi obrajii. E rosu la fata de emotie, vocea si mainile ii tremura. Ne invita in casa cu cea mai mare curtoazie, de parca am fi presedinti, nu doar simpli reporteri. Intinde pe masa rotunda din salon o panza curata si aduce cel mai bun vin al sau. Toarna in pahare si apoi ne priveste asa, de parca nu-i vine sa creada ca suntem chiar in casa lui: „Frati mei din Romania!”, spune si isi sterge doua lacrimi de bucurie.

Trei zile, Pepo Glavina din Susnievita a fost de negasit. De fiecare data cand intrebam de el, oamenii aveau mai intai un zambet in coltul gurii. Apoi ne lamureau ca e plecat in munte. Singur. Ce face de trei zile singur, pe Monte Maggiore? „Petrece!” Ne raspundeau vecinii care ii stiu obiceiurile. „Sta in salbaticie, petrece, umbla singur. Cine poate sti ce face Pepo in inima muntelui?” Si mereu acelasi zambet ingaduitor si plin de intelegere pentru vecinul lor. De buna seama, il cred un pic ticnit. Dar fata in fata cu el, am descoperit mai degraba un om emotiv. Un adolescent care nu vrea sa se maturizeze, plin de pasiune in tot ceea ce face sau zice. Cu ochii mari, albastri, cateodata cu miscari de timid ce incearca sa isi infranga retinerile. In Susnievita, toata lumea il cunoaste pe Pepo Glavina pentru ciudateniile lui, si, mai ales, pentru marea lui dragoste: limba romana.

A strigat pe toate ulitele satului ca istro-romana nu trebuie sa moara. A strigat pe strazile din Zagreb ca istro-romanii vor sa le fie recunoscuta limba si s-a intins pe jos cu o pancarta pe piept in Piata Unitatii din Trieste, cerand drepturi pentru minoritarii romani din Croatia. „Multi m-au considerat nebun. Politia croata a venit la mine acasa si m-a intrebat ca ce-i cu ideea asta cu minoritatea istro-romanilor? Mi-au zis ca sunt nebun si ca, daca nu termin cu povestea asta, o sa am de-a face cu ei. La cateva luni dupa vizita politistilor, Croatia a semnat acordul cu Uniunea Europeana, prin care se angaja sa protejeze limbile minoritare, inclusiv istro-romana, un dialect pe cale de disparitie. Atunci as fi vrut sa ii intreb si eu pe politistii care m-au interogat: cine-i nebun?”

Pe unul din peretii salonului, un afis mare te anunta de la intrare: „In aceasta casa se vorbeste doar romaneste”. Si, intr-adevar, prietenii si fostii vecini plecati in America trec mereu pe la el ca sa cuvinteze „vlasca”. Susnievita s-a golit, ca mai toate satele de istro-romani. Majoritatea au plecat in America sau in Italia sau, pur si simplu, in lumea larga. Au ramas cativa. Nici Susnievita si nici satele dimprejur nu au o scoala in limba romana. Au avut o singura data, demult, in perioada interbelica. A durat trei ani si era condusa de un personaj legendar: Andrei Glavina. Pepo e ruda cu el si a mostenit pasiunea nebuneasca pentru Romania si limba romana.

Casa lui Pepo nu are usi. Pe zidurile ei umbla scorpioni mici, maronii, care isi ridica amenintator acul, atunci cand ii privesti de-aproape. In casa, de pe bufet pe televizorul vechi si de-acolo pe pat, sar lacuste si cosasi.

- Cand ai fost ultima data in Romania? il intreb. Pepo isi coboara ochii albastri. Fata lui, din rozalie devine rosie, ca de fiecare data cand vorbeste despre Romania. Rasuceste paharul cu vin pe masa, ca si cum ar incerca sa ii gaseasca locul perfect. Isi ridica privirea incetosata de lacrimi catre mine: „Acasa in Romania?”. Si apoi adauga soptit: „Acasa... in Romania... Nu am fost niciodata”.

Tacere. Ne uitam la el. Ne uitam unii la altii intrebandu-ne din priviri daca am auzit cu totii acelasi lucru. „Dar virit Romania la mire! E bire si asa!”, izbucneste cu veselie Pepo. Are lacrimi in ochi si ne ia de dupa umeri bucuros, ne imbratisam din nou. „E bire! E bire! Romania e inima mea!”, spune necontenit. „Va iubesc! Va iubesc! Frat ai mei!” Plin de verva, se duce la bufet si dintr-un loc secret scoate o cutie. O tine pe palme, de parca ar fi un sipet pretios. O aseaza pe mijlocul mesei si, cu mainile tremurande, o deschide: „Mereu Romania vine aisi!”.

Din sipetul pretios, incepe sa scoata carti de vizita. Ni le prezinta nu ca pe niste bucati de hartie, ci ca si cum fiecare intrupeaza insusi personajul inscris acolo: profesorul cutare de la Roma, celebrul lingvist de la Timisoara, reporterul cutare de la televiziunea din Iasi, consulul Romaniei la Zagreb. Pe fundul cutiei sunt cateva fotografii, taieturi din ziare si carti postale primite din Romania. Vedeti? pare sa spuna. Romania a venit la mine si eu mereu o am cu mine. La ea visez pe Muntele Maggiore. Istro-romanii asteapta Romania. Acolo e limba lor si e casa lor din „batiri”.

Prin curtea cu iarba, Pepo ne-a condus pana la poarta. „Intr-o zi, o sa ma insor cu o romanca”, ne-a spus la despartire. „Nu stiu cum o sa se intample, pentru ca eu nu am cum sa plec de-aici, dar stiu ca asa o sa fie. O sa avem copii si o sa vorbim cu totii romaneste.”

Un singur lucru ne-a cerut Pepo. Daca o sa mai trecem vreodata pe la el, sa ii aducem carti. Carti in limba romana. Si, mai ales, un abecedar. Istro-romanii ca el, desi vorbesc limba romana, nu au vazut niciodata un abecedar in limba materna. Vrea un abecedar sa nu isi uite limba. Sa nu se uite pe sine. Sa nu piarda tot ce are mai de pret: „limba batarilor”.

MAURO

Sunt sapte. In picioare au opinci. Nojitele merg strans in sus, pe picior, peste itari. In fata le atarna tigve goale, legate de brau. Poarta un soi de cojoace lungi pana la pamant, acoperite cu fasii de hartie colorata. Pe cap au masti ciudate, impodobite. Si sus de tot, pe crestet, fiecare dintre ei poarta un soare. Cativa trecatori s-au oprit in piata Del Unita din Trieste si se uita pe jumatate timizi, pe jumatate curiosi, fara sa stie la ce sa se astepte de la fapturile astea, care nu seamana cu nimic din ce-au vazut pana acum. Brusc, cei sapte incep sa se miste. Joaca apasat, de pe un picior pe altul, invartindu-se in cerc. Pe cojoacele lor, ascunse sub hartie colorata, incep sa sara clopotele si sunetul lor este asurzitor. Ei sunt zvonciarii. Italienii se ingramadesc sa-i vada. Publicul creste si, in curand, toata piata e cu ochii pe ei. Dansul ritualic, bizar, venit acolo din alte timpuri si parca din alta lume, continua. Dar daca pentru italienii de pe margine e o ciudatenie, pentru cei cativa romani, dansul zvonciarilor misca ceva in adancul sufletului. Seamana cu capra romaneasca, desi clopotele legate de cojoace sunt identice cu cele ale brondosilor din Maramures. Si soarele zamolxian pluteste peste capetele noastre.

E, de fapt, cel mai vechi obicei pastrat de istro-romanii din Croatia: zvonciarii. Ei alunga in primavara duhurile rele, dansand asa pe ulitele satului. Ei aduc fertilitatea. Opincile sunt mostenite de la batrani. Itarii facuti la razboi. Clopotele batute de fierarul satului. Intr-un singur sat s-au mai pastrat, ca prin minune, toate astea: Jeiani. Un sat pierdut in muntii Istriei, ascuns printre creste de piatra si paduri.

„Sansa noastra poate ca a fost izolarea”, spune Mauro, care foloseste un traducator. Vrea sa fie inteles exact. Sa-si transmita complet mesajul. „Pana in urma cu cativa ani, se ajungea greu in satul nostru, nu era sosea ca acum. Din cauza asta, chiar daca satul a fost ras din temelii in timpul razboiului si oamenii s-au refugiat, Jeiani s-a ridicat din nou si si-a pastrat destul de bine traditiile. Si mai ales limba.”

In Jeiani, toata lumea vorbeste romaneste, o romana straveche, desigur, dialectala, exact ca Mauro si ceilalti zvonciari. Vorbind cu oamenii din acest sat pierdut, am senzatia ca ma plimb printr-un muzeu al limbii romane. Fiecare taran din Jeiani cu care am stat de vorba e un tezaur, un muzeu ambulant. „Asa cuvintam noi. Ce-i mare lucru?”.

Jeiani a fost si mai izolat decat satele de la poalele Muntelui Maggiore. Spre deosebire de Susnievita, unde candva a existat o scoala in limba romana, aici nu a existat niciodata nimic. Nu au avut niciodata carti in limba romana. Cu toate astea, cuvintele seamana izbitor sau sunt identice. „Asa am invatat limba, asa s-a vorbit de cand ne stim”, spun oamenii.

Desi istro-romana este al patrulea dialect important al limbii romane, doar cativa lingvisti au studiat limba locuitorilor din Istria. Chiar si azi, cercetatorii ar gasi femei care stiu sa descante cu carbuni pusi in apa sau sa spuna de deochi, intr-un fel ce seamana izbitor cu ceea ce este in Romania. Inainte sa se faca soseaua, intregul sat era de ciobani. O meserie ciudata, pentru clima mediteraneeana, unde nu se face transhumanta. Dar oamenii „asa au pomenit” si asa au trait pana in urma cu doua generatii. Acum nu mai sunt ciobani in Jeiani. Civilizatia, venita in viteza pe autostrazi sau sosele, desira necontenit ultimele urme romanesti. Zvonciarii sunt aproape ultima reduta de traditii.

La o masa lunga, in caminul cultural al satului, zvonciarii povestesc bucurosi despre streghe si munti, ciobania de altadata sau plante miraculoase. E o unda de tristete in glasul lor. Stiu ca isi povestesc sfarsitul ce se desfasoara implacabil sub ochii lor. Ar vrea sa isi pastreze limba, obiceiurile. Ar vrea sa isi auda copiii vorbind limba romana. Dupa toate povestile insa, intrebarea lor cade ca o ghilotina: „Ce puteti face pentru noi ca sa ne salvam?”.

CRISTINA CARLOVIC

E incaltata cu tenisi. Poarta jeansi. Ca orice tanar la 17 ani. E la liceu. Isi da suvitele dupa ureche si zambeste timid: „Imi plac motocicletele. Deja am un scooter si, cum sa zic, ma simt libera si fara griji cand plec singura pe motocicleta”.

O cheama Cristina. Cristina Carlovic. „Da, stiu romaneste”, mi-a spus in fata portii. Locuieste in satul Sucodru. „Codru, adica Monte Maggiore. Si satul e sub codru. De-asta numele este asa”, imi explica. Se uita la mine sa vada daca am inteles romana ei. Si eu sunt uimit sa inteleg si ea este uimita ca eu inteleg.

Liceul ei este in oras. La liceu are o multime de prieteni. Au motociclete si se plimba impreuna. Ii place sa danseze si merg impreuna la dans. Pentru toti prietenii ei, Cristina e un pic mai speciala: atunci cand vorbeste cu parintii la telefon, nimeni nu intelege nimic din limba ciudata in care li se adreseaza, dar care seamana destul de mult cu italiana. E limba romana, la explica ea.

Nici un tanar de varsta ei nu vorbeste romana. Nici la liceu si nici in sat. „In satul meu, sunt ultima vorbitoare de limba romana. Am invatat-o in casa, in familie, doar vorbind. Nu exista carti sau gramatici pentru limba mea. Dupa mine, nimeni nu o sa mai vorbeasca romana in Sucodru. Tinerii in nici un caz. Eu mai vorbesc doar cu parintii si cu oamenii mai in varsta.”

A auzit de Romania. Bucuresti nu stie ce este. In schimb, isi duce degetele la nas si spune: „Nas”. „Nas”, raspund si eu. Imi duc mana la picior si spun: „Picior”. „Ie, picior”, zambeste Cristina. „Ochi. Dinte. Ureche. Frunte”, continua ea. Imi intinde mana: „Mara”. Eu rad. Rade si ea.

Source:

• Formula AS, Number 782, August 20 to 27, 2007 -http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=782&&idart=8587&&numecap=Societate&&cc=istro-romani © All rights reserved.